Despre mine
Sunt dintre oamenii care au învățat să moară trăind
Nu știți cum e asta? Păi să vă spun eu… Să lași să te doară atât de tare viața și oamenii, încât, când te rănesc, să simți cum ți se umple sufletul de cenușă pâna la refuz. Cenușa aia înseamnă un fragment de moarte o parte din tine care se pierde lăsând în urmă un gol existențial. Când încrederea și speranța îți sunt făcute cenușă, treci printr-o moarte a spiritului. Și dincolo de literatură și pictură în lumea lacrimilor adevărate, să știi să plângi până ți se stinge focul din aripi. Nu pentru că ar avea vreun sens într-o lume în care sensul înseamnă puterea din nepăsare, ci doar pentru că nu știi altfel, pentru că așa strâmb te-a croit cineva când te-ai născut. Iar când durerea trece dincolo de marginea limitelor omenești, în prăbușirea aia înspre haos, să rămâi mai om decât sunt mulți alții dintre cei care se socotesc puternici doar pentru că nu le pasă.
Nu trăim într-o lume în care să-i pese cu adevărat cuiva de sufletul celuilalt. Oamenii uită, calcă peste tine dacă se întâmplă să stai in vreun fel în calea intereselor lor, își iau hălci zdravene din sufletul tău dacă le pot fi folositoare la un moment dat și trec mai departe pierduți într-o cruzime de care nici măcar nu mai sunt conștienți. Mai sunt doar puțini nechibzuiți care au învățat să moară în numele iubirii, în numele umanității, în numele sincerității. Oamenii ăștia cu sufletul plin de fluturi, defecții aștia care-au învățat să zâmbească de dragul celorlalți chiar și când sunt sfâșiați pe dinăuntru, sunt cei care mai aduc puțină magie peste lumea seacă în care trăim. Inutilii aștia se întâmplă să scoată din tine pentru o clipă tot ce ai mai bun, să te facă să-ți amintești cum erai odată. Sau cum ai fi putut fi.
Nebunii ăștia care se risipesc în ceilalți murind câte puțin cu fiecare dezamăgire, cu fiecare bătaie de inimă pe care n-o aude nimeni, sunt luminoși și umani și buni și calzi. Dar mai e ceva de spus despre viața lor de nimic
- e… atât de frumoasă! Pentru că, în trecerea lor inutilă, îi fac pe ceilalți să se întâlnească pentru o clipă, cu ei înșiși, cu partea cea mai frumoasă din sufletul Pentru că, atunci când lumea se sufocă sub povara indiferenței, vine câte-un … nimic din asta muritor de serviciu, gata să-și pună sufletul chezaș doar ca să te convingă că iubirea există, că dăruirea de sine există. Și poate treci pe lângă el în grabă fără să-ți pese, poate râzi de nebunia lui
- însă cântecul pe care îl cântă, îți va răsuna uneori în urechi ca un dor de tărmul pe care nu-l vei atinge niciodată.
Pentru că, unii trăind, nu-s în stare să aducă atâta bucurie pe cât aduc stingându-se încet… oamenii ăștia născuți dintr-o aripă de suflet. Și se repară singuri, își peticesc sufletul, zâmbesc și o iau de la capăt în lupta lor cu morile de vânt ale existenței, pentru că de povara lor nu se mai fac bine până la capătul timpului.
Nu sunt o femeie fericită. Dar nici nefericită nu sunt. Sunt între cele doua stări. Sunt liniștită, sunt pace.
Fericită am fost. Cunosc starea în toate formele ei. În profunzime pot sa zic. Problema ei este că e nestatornică, e o stare de moment. Sau de momente. Nu de zile, luni, sau ani. Nu e continuă. Dacă ar fi să compar fericirea cu ceva, aș spune că seamănă perfect cu un foc de artificii. îți umple brusc sufletul și trupul, și la fel ca și artificiile se destramă încetișor, lăsând în urma ei bucuria că ai văzut-o, că ai trăit-o. Între momentele astea se așează liniștea. O liniște plăcuta, vecină cu bucuria.
Nefericirea? Cum să nu! Am trăit-o și pe asta. Toate o trăim, inevitabil. Ce doare, afurisita! Nu te lasă să dormi, să mănânci, să te bucuri. Te lasă în schimb să plângi muuuult și bine! Îți golește sufletul de toate frumusețile lumii și ți-l umple cu lacrimi, durere, amar și ceață. Nu știi încotro s-o iei.
Cauți atunci (dacă ești puternică) un alt drum. Dacă ești mai “slabă de fire”, ceața te încurcă și rămâi pe cel pe care ești. Și atunci trebuie să te gândești că nu poți căuta alt drum, când ești deja pe unul. Așa că renunță și caută-l pe celălat. Numai așa reușești să scapi de nefericire. Altfel devine o boala care îți mănâncă sufletul, zilele sau viața.
Între cele doua stări – fericire și nefericire – este liniștea. Toți o cautăm. Toți ne-o dorim. Până la urma, cred că e starea cea mai dorită de noi, chiar dacă nu conștientizăm asta.
Și liniștea are bucurie, bucuria de a trăi cu ochii deschiși. Fără lacrimi, fără durere, fără neliniști!
Liniștea e singura stare care mă lasă să văd viața în culorile ei reale.
M-a întrebat cineva ”Ce este fericirea?”
Pentru fiecare om fericirea poate însemna altceva.
Pentru un om bolnav, fericirea poate înseamna sănătate.
Pentru un om sărac, fericirea poate însemna prosperitate.
Pentru un adolescent, fericirea poate însemna o carieră de succes.
Pentru un om cu o carieră de succes, fericirea poate însemna o familie fericită.
Pentru mine…
Fericirea înseamnă să faci ceea ce-ți place, când îți place, cum îți place și cu cine îți place.
Fericirea înseamnă să spui ce gândești și să faci ceea ce spui.
Fericirea înseamnă să pui iubire în gândurile tale, în cuvintele tale și în faptele tale.
Fericirea înseamnă să te poți privi în oglindă dimineața zâmbind.
Fericirea înseamnă să te bucuri de un răsărit, de o frunză, de o floare sau de zâmbetul unui copil.
Fericirea înseamnă să poți privi înapoi la viața ta cu înțelegere, acceptare și iubire.
Fericirea înseamnă pentru mine să îți fii tu ție de ajuns.
Să nu vrei să demonstrezi nimănui nimic, ci doar să fii ceea ce ești. Atât!
Asta este fericirea mea!
Suferinta pe care o simti din “iubire” nu este din cauza iubirii, ci provine:
- din teama de a nu fi parasit, deoarece nu stii cum sa traiesti frumos si in solitudine;
- din gelozie – adica teama ca altcineva este mai “bun” decat tine in ochii partenerului tau;
- din faptul ca celalalt nu este asa cum vrei tu – nu se comporta in acord cu asteptarile, nevoile si dorintele tale egoiste;
- din cauza dependentei si atasamentului tau – “ce ma fac fara el/ea”;
- din cauza posesivitatii tale, a faptului ca nu vrei ca altcineva sa aiba parte de placerile pe care tu le simti in preajma unui om;
- din cauza egoului tau (a centrarii tale pe tine insuti) care nu stie ca iubirea inseamna libertate si nu inlantuire.
Daca ai iubi cu adevarat nu ai suferi, ci ai accepta si intelege neconditionat omul de langa tine, care este cu tine cat timp isi doreste, pentru ca vrea si ii face placere sa fie cu tine.
Lucreaza cu tine insuti, la increderea ta in tine, la stima ta de sine si la iubirea de sine si, astfel, nu vei mai suferi din iubire deoarece vei sti ca esti o fiinta umana valoroasa, demna de iubire, iar daca partenerul tau actual nu te pretuieste asa cum simti ca meriti sau daca observi ca nu sunteti de fapt compatibili, vei avea tu curajul sa pleci din acea relatie si sa iti dai o alta sansa.
Iubirea intre doi oameni apare atunci cand ambii parteneri daruiesc ceea ce este mai frumos in interiorul lor. Iubirea nu poate sa existe intr-un mediu populat de frica, gelozie, posesivitate, control, dependenta sau compromis.
Învațați fiicele, că întoarcerea acasă după o căsătorie eșuată este mai bună decât întoarcerea într-un sicriu. Învățați fiicele că iubirile că despărțirile nu sunt eșecuri. A pune capăt unei relații înseamnă a începe o viață nouă. Că părăsirea unui cerc vicios este o victorie pentru inimă. Că tăierea unei legături emoționale toxice este un act de iubire de sine.
Lăsați-vă fiicele, surorile, mamele, mătușile, nepoatele și toți prietenii să știe că au o viață înainte. Că strălucirea din sufletul lor nu poate fi oprită de nimeni. Că nimic nu se pierde atunci când demnitatea este ceea ce se apără. Că frumusețea de a privi în sus este de a observa lucrurile valoroase pe care nu le puteam vedea. Că numai atunci când ne mișcăm putem auzi zgomotul lanțurilor.
Spune-le că vor avea întotdeauna sprijinul tău necondiționat. Că indiferent de loc, dată sau conflict vor avea ușile casei deschise. Spune-le că pot veni în brațele voastre de câte ori este nevoie. Această distanță nu este o problemă când iubirea este ceea ce vă unește. Că toată viața vei fi acolo, să nu judeci sau să învinovățești, decât să înțelegi, ascultănd, sfătuind și iubind.
Spune-le să se întoarcă acasă ca războinice, curajoase demne, de neînfrânt și puternice. Că o femeie care încearcă să-și recâștige încrederea, forța sau stima de sine este o persoană care merită mii de aplauze și este o inspirație pentru cineva care urmează să ia decizia de a-și asuma mintea, corpul și viața.
Spune-le despre importanța iubirii de sine, că pacea interioară nu este negociabilă, că principiile și idealurile nu sunt de vânzare. Că este interzis să închizi ochii la primele semne de violență. Că nu ar trebui să-i permită niciodată nimănui să i se taie visele, că aripile ei valorează mult mai mult decât un statut sau un cec de bani.
Spune-le femeilor pe care le iubești că au propria lor voce, că pot decide singure, că au un nume și un prenume, că au o familie mare care nu le va întoarce niciodată spatele, că au o casă și un cămin.
Învață-le că primul lucru este iubirea de sine.
Dacă te-ai născut fără aripi nu face nimic sa le opresti creșterea…
Feminitatea este împodobirea divină a umanităţii. Îşi găseşte expresia în puterea ta de a iubi, în spiritualitatea ta, în delicateţea, strălucirea, sensibilitatea, creativitatea ta, farmecul tău, graţia, bunătatea, demnitatea şi tăria ta interioară.
Încearcă să dai valoare la tot ce ai în jur și la tot ce faci. Inspiră oamenii, lasă-i să se bucure de ce creezi ca și când ei au făcut asta și nu tu. Dăruiește-le visul tău și bucățele din suflet sau lasă-i pur și simplu să ia. Arată-le că ei pot mai mult decât tine și să te bucure asta. Doar așa vei reuși. Nu distruge. Nu invidia. Construiește. Rămâi mereu în umbră. Lasă-i pe ei să strălucească primii pentru că razele lor vor cădea pe chipul tău și te vor lumina mai frumos decât crezi tu.
Îmi place să fiu femeie… cu tot ce înseamnă acest dar de a te naște femeie… E o dulceață aparte slăbiciunea unei femei…. moliciunea ei… vocea ei caldă… Și e odihnitoare starea asta de adâncime liniștită… ca un cântec de leagăn, când numai vocea mamei învăluie pruncul din brațe, care adoarme privind-o în ochi… Și maica îi cânta, de parcă singurul ei sens în lume, este somnul pruncului iubit.
Femeia… s-a dezbrăcat de hainele copilăriei, dar și-a păstrat bucuria ceea de a vedea frumosul în fiecare chip și în fiecare lucru….
Femeia… s-a despărțit de adolescență… dar a înțeles că dragostea se dăruiește, nu se cere… și trupul și-l păstrează acoperit, căci e darul cel mai de preț pe care il are de oferit în schimbul unei iubiri…
Femeia… se lasă în grija lui Dumnezeu, și nu își mai face idoli nici din soț, nici din copiii, nici din carieră, nici din lucruri scumpe, haine sau case impopotonate, nici din părinți, nici din prieteni și nici din trupul sau din frumusețea ei…. Căci toate’s trecătoare în viață… și unde e inima ei, acolo e comoara ei. Si tot ce iubește mai mult transformând în patimă, se transformă în durere și chin. De aceea inima ei este în cer.
Femeia… nu se ferește nici de greutăți, nici de dureri, și crucea ei nu i se pare prea grea. Căci nădejdea ei este la Dumnezeu, știind toate câte îi vin sunt pe măsură ei…
Femeia… nu se mai teme… să iubească… să se dăruiască, chiar dacă trecutul e plin de răni, căci drumul din față e necunoscut, și nu poate merge înainte, uitându-se în urma.
Femeia… isi cunoaste si firea si stie cine este… și totuși sufletul ei adânc rămâne o taină chiar și pentru ea.
Sunt multe feluri de femei în lume… probabil, din fiecare Adam, Dumnezeu a născut o Eva pe măsură lui… altfel că pământul pare că devenit o grădina cu flori, fiecare cu mirosul ei, frumusețea ei… parfumul ei… și uneori cu spini țepoși…
Eu aș vrea să miros a câmp cu flori… a levănțică și albastrele, și flori de romanița, și iarbă verde în amiază… așa îmi place mie… Dar uneori îmi place să miros a flori de cireș… sau de bujor și liliac… Acum acesta îmi este parfumul…
Dar va veni o vreme când voi vrea să fiu asemenea unui fir de busuioc, care nu-și pierde aroma niciodată…
Mi-am rupt toți țepii… m-am trezit într-o dimineață și nu mai aveam nevoie de ei… Am rămas numai petale… Petalele când ating.. mângâie!
Dar încă sunt atâția țepi în grădina, crescuți din atâtea răni și frici… din nesiguranță și durere, încât m-am pitit într-un colț, că să nu mă sufoc… Nu judec femeile care lupta, nu! Mă cuprinde o tristete și încerc să le mângâi, deși uneori agresivitatea lor mă sperie… Dar le înțeleg, pentru că orice lupta dusă în lume și împotriva lumii, impotriva barbatilor si a altor femei, este o lupta mai întâi în interior… în inima ei, în gândul ei… în sufletul ei… nascuta din durere si frica. Și Doamne, dacă lumea unei femei a devenit un câmp de bătălie, mă întreb oare în sufletul ei … cum este?! …Obositor cred… mai întâi de toate.
A fi femeie înseamnă a trăi fără să lupți… făcând totul cu blândețe, cu înțelegere, cu vorba bună… ‘’Vorba dulce mult aduce’’ mi-a spus odată o femeie înțeleaptă… E multă deșteptăciune în lume, multă știință… și puțină înțelepciune, dar și mai puțină blândețe…. O femeie cu un dram de bunătate, poate mută munții din loc!
O femeie care crede… a câștigat cerul, și pe toți cei din jurul ei, i-a urcat odată cu ea!
Spunea cineva odată că un bărbat puternic are nevoie de o femeie puternică…. Aș zice că un bărbat puternic are nevoie de o femeie blanda… și blajină… Căci focul barbatului poate fi aprins doar de aer, și potolit de apă și pământ… De asta femeia să fie ușoară că aerul, profundă ca apa și statornică ca pământul.
Am visat întotdeauna să am aripi să pot să zbor. Nu știu dacă îmi doream zborul să pot să văd lumea de sus sau doar să mă lupt cu timpul și să ajung în locuri mai devreme decât poate el să mă poarte.
Nu am primit niciodată aripile, dar timpul mi-a adus lumi noi, văzute chiar de sus, din ceruri.
Mă bucură fiecare priveliște care aduce în viața mea diversitate, dar gândul meu este în permanență la aripi și la zborul meu nesfârșit.
Astăzi mi-am dat seama că zborul și aripile mele nu sunt despre locuri sau timp.
Zborul meu este despre libertate. Este despre cum nimeni și nimic nu te poate ține locului. Este despre tăcerea pe care doar tu vrei să o auzi acolo, sus, tăcere pe care nici secunda nu trebuie să o sfârșească. Este despre un drum pe care pornești și pe care te poți întoarce oricând, căci acolo, pe cer, nu există reguli.
Și mai este despre o viață fără moarte, căci zborul meu mi l-am imaginat privind păsările. Iar mie, păsările cerului mi se par că nu mor niciodată…